Pastorală la Sărbătoarea Întrupării
Sărbătoarea Nașterii Domnului așa cum o sărbătorim astăzi cunoaște diverse tradiții care s-au adăugat pe parcursul secolelor. Nu avem informații că ar fi fost sărbătorită de Biserica primelor secole. Prima înregistrare scrisă despre sărbătorirea Nașterii Domnului ne parvine din anul 336 d.H. Data din decembrie a fost propusă de un călugăr din sec. VI (Dionisus Exiguus) și cel mai probabil nu s-a petrecut în decembrie. Colindele au apărut abia prin sec. XIII. Nu mai vorbesc despre pomul de Crăciun, despre moș și sacrificatul de Ignat.
Creștinii evanghelici au și ei folclorul lor, desigur adoptat de la alții. Meditând la semnificația Crăciunului putem folosi ca punct de plecare o formulare des întâlnită printre creștini: „Isus dorește să se nască în inima fiecăruia. Primește-l în inima ta.” Sau „Fă loc pentru Isus în inima ta, să nu ajungă într-o iesle. Maria bate și la inima ta, primește-o să-l nască pe Isus în inima ta.”
Aceste formulări propun o interpretare alegorică a textului biblic și apreciază ieslea drept inima omului. Dacă ieslea din staul este inima omului, cine ar putea fi Iosif și Maria, păstorii și magii? Ce reprezintă scutecele cu care a fost înfășat Pruncul Isus? Cine sunt ceilalți pelerini care au găsit loc în han? Ce înseamnă emigrarea în Egipt și repatrierea la Nazaret?
Propunerea este veche și se regăsește chiar și la unii Părinți ai Bisericii care au promovat interpretări alegorizante. Iată câteva exemple din comentariile la Evanghelia după Luca.
Venerabilul Bede, călugăr benedictin din sec. VIII, spunea: „Cristos se zămislește ori de câte ori cineva care îl aude, luând făina Cuvântului, își întemeiază o casă a pâinii veșnice (aluzia este la Betleem, „Casa Pâinii”). Zilnic în pântecele feciorelnic, adică în sufletele credincioșilor, el se zămislește prin credință și este născut prin botez.” În felul acesta asocierea botezului cu nașterea din nou primește un nou element de comparație: nașterea trupească a lui Isus. Destul de multă confuzie, pentru că Domnul vorbea despre o a doua naștere dar nu din apă, ci din Duhul. În adevăr Cristos a fost al doilea Adam, dar nașterea lui a fost perfect naturală. Numai aceia care se străduiesc din răsputeri să protejeze veșnica feciorie a Mariei ar putea contesta nașterea naturală a Domnului Isus.
Chiril al Alexandriei (sec. IV-V) spsunea: „El a găsit umanitatea redusă la nivelul dobitoacelor. De aceea el este pus ca fânul în iesle, ca noi, care am lepădat poftele noastre trupești, să ne ridicăm la nivelul de inteligență potrivit naturii umane. Deși aveam suflete animalice, când ne apropiem de iesle, adică de Masa lui, nu găsim acolo fân, ci pâinea din cer, care este trupul vieții.” Și aici descoperim aceeași suprapunere de imagini, cea cu trupul Domnului care este pâinea vieții, și copilașul depus în iesle. Când Domnul vorbea despre trupul său ca Pâinea lui Dumnezeu care se coboară din cer în Ioan 6 vorbea despre învățătura Sa, nu despre trupul Său fizic.
Ieronim, ascetul din Betleem (sec. IV-V): „El nu a găsit loc în Sfânta-Sfintelor care strălucea de aur, pietre scumpe, mătase și argint. El nu se naște printre aur și bogății, ci în mijlocul gunoiului, într-un staul unde păcatele noastre erau mai abjecte decât gunoiul. El se naște pe o movilă de gunoi ca să-i înalțe pe cei ce provin de acolo (Ps. 113:7).” Tot Ieronim mai spune „El nu a găsit un loc printre oameni. El nu a găsit un loc la Platon, nici la Aristotel, ci într-un staul, printre dobitoace de povară și animale fără minte, printre cei simpli și ignoranți.”
Oare avem dreptul să alegorizăm la discreție, numai ca să descoperim un sens nou spiritual? Cum aplicăm la viața noastră narațiunea nașterii lui Isus? Alegorizarea narațiunilor despre Întrupare ridică mai multe probleme. În primul rând, alegorizarea este un croi pe măsura clientului, adică pe măsura erudiției și lecturilor fiecărui interpret. În al doilea rând, narațiunile despre Întruparea Domnului sunt extrem de speciale pentru că ele vorbesc despre întruparea lui Dumnezeu, un eveniment unic irepetabil. Evenimentele excepționale nu se pretează reflecțiilor subiective. Niciun muritor nu se poate regăsi în situația lui Dumnezeu întrupat, dar poate rezona cu condiția umanității asumată de Cristos. Tocmai de aceea ajungem la interpretarea autorizată oferită de Cristos Însuși. Domnul ne avertizează că la judecată le va reproșa unora că L-au neglijat deoarece nu i-a ajutorat pe cei mai neînsemnați frați ai Lui (Matei 25:31-46). Identificarea fraților neînsemnați cu Isus ne poate ajuta să înțelegem că Pruncul Isus i-ar putea reprezenta pe cei neajutorați.
Oare spune cineva: „Să ne nască Platon în inima ta”? Ați auzit printre comuniști urarea: “Să se nască Marx în inima ta”? Ați auzit mecanicii auto urându-și: “Să se nască Ford în inima ta”? De ce folosim în teologie această urare? În Israel era obiceiul ca oamenii să se binecuvânteze folosind numele unui strămoș ilustru: Rahela, Leea, Tamara (Rut 4:11-12). Se făcea referință la omul matur și nu la copilașul crud nou-născut. Este adevărat că folosim imaginea nașterii și de o manieră figurativă când spunem că se naște un gând în mintea cuiva, sau că dintr-un gând se naște un eveniment/o situație etc.
Să vedem acum câteva probleme teologice pe care le ridică interpretarea alegorică a nașterii Domnului.
O asemenea urare trece cu vederea dumnezeirea lui Cristos. Cristos există dintotdeauna. El a fost cu Tatăl dintotdeauna, Cuvântul prin care au fost create toate. Întruparea este planul hotărât de Dumnezeu pentru a face mântuirea pe înțelesul nostru. Chiar și acolo în trupul firav al copilașului născut de tânăra Maria era ascunsă Dumnezeirea sub protecția armiei îngerești, venerată de cei mai înțelepți oameni ai lumii și de cei mai modești evrei deopotrivă.
O asemenea urare trivializează experiența umanității de către Cristos. Cristosul s-a născut o singură dată din fecioara Maria. Evenimentul a avut loc la „împlinirea vremii”. Cele câteva incidente din contextul nașterii relatate de Matei și de Luca au menirea să autentifice faptul că Isus a avut viața unui om care a stârnit reacție încă de la nașterea Sa. După ce a început lucrarea sa profetică, printre contemporanii lui Isus au existat oameni care desconsiderau învățătura și lucrarea Sa pe motiv că știau al cui fiu este, sau chiar îi desconsiderau originea nesănătoasă (Ioan 8:41).
O asemenea urare ignoră desăvârșirea lucrării Sale. El nu a rămas captiv umanității ci și-a asumat-o, a înnoit-o și a proslăvit-o. Deci El nu mai este niciodată copilul Mariei. El este Fiul lui Dumnezeu care și-a câștigat dreptul să fie om. El a păstrat natura umană alături de natura sa divină. El este Începutul și Sfârșitul, Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cuvântul lui Dumnezeu, Martorul credincios, Cel întâi născut dintre cei morți, Fiul lui Dumnezeu cu ochii ca para focului, Începutul zidirii lui Dumnezeu, Leul din seminția lui Iuda, Rădăcina lui David, Cel ce ține cheia lui David, Cel ce ține cheile Locuinței morților, Domnul împăraților pământului, Domnul domnilor și Împăratul împăraților. Spune-mi, ai găsit undeva în aceste titluri vreunul care se poate atașa unei reclame la Pampers?
O asemenea urare contestă mântuirea care este o lucrare radicală de la bun început și nu un proces nesfârșit de creștere naturală. Când Cristos intră în inima cuiva, El nu vine timid, jenat și domol. El vine să renoveze, să schimbe, să restaureze, să reformeze. Dacă nu l-ai cunoscut în felul acesta, probabil te-ai amăgit singur cu niște forme religioase, cu niște ritualuri. Nu degeaba vorbește Evanghelia atât de frecvent despre faptul că întâlnirea lui Isus cu diverși oameni a presupus scoaterea de demoni. Tu nu poți să-I porți de grijă lui Isus, așa cum Maria îi schimba scutecele sau îl alăpta. Isus vine ca El să-ți poarte ție de grijă. Nu El are trebuință să fie învățat să vorbească, ci tu trebuie să fi învățat să vorbești, pentru că ceea ce ai făcut până acum nu se poate numi vorbire. Tu trebuie să fi învățat să mergi, să muncești, să cânți, să gândești, pentru că toate acestea le-ai făcut doar pentru tine.
O asemenea urare ignoră lucrarea de mântuire realizată și încheiată deja de Cristos. El s-a născut în Betleem, a crescut, s-a maturizat pentru ca la vârsta maturității să moară răstignit pe cruce. El nu intră în viața omului ca să fie răstignit acolo decât de cei apostați, dar în inima acestora nici nu a intrat de fapt. Să nu confundăm așadar lucrarea de mântuire desăvârșită de Cristos în trupul Său cu lucrarea de convertire pe care o realizează în fiecare dintre noi, luând din bunurile sale și transferându-le nouă, luând dreptatea sa și imputândune-o nouă, luând din virtuțile sale și deprinzându-ne și pe noi cu ele.
O asemenea urare supralicitează capacitatea omului de a consimți prin efort propriu împăcarea cu Dumnezeu. De parcă singurul lucru care îl mai împiedică să înceapă transformarea ta este consimțământul tău. Așa rea cum este inima omului, împietrită chiar, adică închisă față de orice cuvânt care vine de la Dumnezeu, nu putem spera ca vreodată să dorească un lucru bun de la Dumnezeu. Pavel consideră că oamenii fără Dumnezeu sunt morți în păcat, așa încât numai puterea unei lucrări de înviere îi mai poate scăpa. Primirea lui Cristos se face prin pocăință nu prin activism religios.
Să vedem ce spune Apostolul Pavel despre intrarea lui Isus în inima omului (Efeseni 3):
14 De aceea îmi plec genunchii înaintea Tatălui, 15 din Care îşi primeşte numele întreaga familie, din cer şi de pe pământ, 16 şi mă rog ca, potrivit cu bogăţiile Sale slăvite, să fiţi întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul lăuntric, 17 astfel încât Cristos să locuiască, prin credinţă, în inimile voastre, pentru ca, fiind înrădăcinaţi şi statorniciţi în dragoste, 18 să puteţi înţelege, împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, înălţimea şi adâncimea dragostei lui Cristos, 19 să cunoaşteţi dragostea lui Cristos, care întrece orice cunoaştere, ca astfel să fiţi umpluţi de toată plinătatea lui Dumnezeu. 20 A Lui, Care poate să facă mult mai mult decât cerem sau gândim, potrivit cu puterea care lucrează în noi, 21 a Lui să fie slava în Biserică şi în Cristos Isus, în toate generaţiile, în vecii vecilor! Amin.
Constatăm că aici nu există nimic despre vulnerabilitatea copilașului din iesle, și despre nevoia lui de creștere, ci doar despre omnipotența lui Dumnezeu și despre nevoia noastră de creștere.
Unii au justificat formularea metaforică a nașterii lui Cristos în inima omului prin textul paulin din Galateni 4:19 unde Pavel își scrie dezamăgirea privitoare la imaturitatea credincioșilor din Galatia prin cuvintele: „Copiii mei, pentru care sufăr din nou durerile nașterii până când Cristos va lua chip în voi”. Aici Pavel este cel ce se imaginează a fi în muncile nașterii, repetând nașterea lor, ca pe o gravă sentință, și sperând ca acești copii să semene de data aceasta cu Cristos nu cu Moise. Nu există nimic cu privire la nașterea lui Cristos în inima cuiva.
Un text interpretat în afara contextului este afirmația lui Ioan Botezătorul: „el trebuie să crească, iar eu trebuie să mă micșorez” (Ioan 3:30). Ioan folosea imaginea mirelui pentru Domnul Isus, al cărui prieten se considera el însuși. Cu alte cuvinte, o dată ce a venit ziua nunții, prietenul mirelui preocupat de organizarea nunții era eclipsat de mirele însuși. Ioan nu vorbește despre o creștere fizică. El are în vedere o influență crescândă a Domnului Isus ca om adult.
Un alt text celebru, adesea scos din context, este Apocalipsa 3:20, acolo unde Isus cel înviat bate la ușă așteaptă să fie invitat înapoi în Biserica de unde a fost scos de comunitatea atotsuficientă. Aceasta este o imagine imposibilă, care frizează absurdul, pentru o Biserică autentică. Domnul nu este un copil care scrijelește la ușă să fie reprimit în casă după ce a fost disciplinat. Cât de tristă este această realitate a copiilor abuzați de părinții lor autoritari și insensibili!
În concluzie, Biserica trebuie să recupereze învățătura despre divinitatea lui Cristos, să reflecteze mai profund asupra adevărului Evangheliei atunci când își compune poeziile și mesajele, dar și să articuleze mai coerent învățătura Întrupării Domnului. Domnul s-a întrupat o singură dată. Nașterea Lui este reală dar irepetabilă. Noi sărbătorim venirea Lui în lumea noastră, dar când Domnul intră în viața omului nu vine ca un minor pe care noi să-L manipulăm după bunul nostru plac. Posibil ca atracția oamenilor pentru Crăciun să se datoreze faptului că pot privi la Dumnezeu de sus. Ce amăgire să credem că suntem superiori Lui. Ca om, Domnul a fost un adult cu o puternică personalitate și cu cea mai mare carismă. Dar El este și Dumnezeu, cu toate resursele universului la dispoziția Sa. Să nu ne înșelăm crezând că vom putea să Îl manipulăm după bunul nostru plac. Cel mai bine este să intrăm sub stăpânirea Lui și să ne deprindem să trăim în ascultare.